Un cioban i-a făcut României reclamă vizionată de milioane de oameni. Zilele trecute, a murit în războiul din Ucraina

Moartea unui tânăr de 27 de ani, anonim în lumea mare a geopoliticii, s-a transformat într-un fenomen al apropierii și solidarității.

Mihailo Kozniuk s-a născut în 1996 în Bukoveț, zona etnografică Verhovena/Verhovina, la niște zeci de kilometri de granița cu România. Bukoveț este în inima regiunii locuite de huțuli, etnici ucraineni care vorbesc o limbă veche, un dialect care încă îi fascinează pe ucrainenii din est.

E graiul răspândit și printre ucrainenii din nordul României, de unde vin și eu. Desigur, dialectul e diferit în funcție de sat, vale ori cătun. În comunitățile din Valea Vișeului se vorbește diferit față de cele din Crasna. Adică în aceeași comună încap mai multe versiuni ale limbii. Și cum treci dealul, la Rona de Sus, se schimbă iarăși forma unora dintre cuvinte. Însă baza e aceeași.

Acum 11 ani, înainte de un meci de fotbal Dinamo București – Metalist Harkiv, echipă venită din partea opusă a Ucrainei, m-am dus să discut cu ziariștii ucraineni înainte de start.

Au trecut vreo 10 secunde și, fiind mic și emoționat, mi-a scăpat un regionalism. Jumătate din masa ucraineană a început să râdă. Dar nu în batjocură, cumva cu drag.

„Ești din Zakarpattia!”, a exclamat unul dintre băieți.

Dincolo de naționalismul unor oameni crescuți într-o zonă în care se vorbea mai mult limba rusă decât ucraineana, zona muntoasă adiacentă României, preponderent rurală, e încă văzută ca un tărâm al elfilor. Așa eram și eu, un elf rătăcit prin București față în față cu niște copii care aflaseră de el din povești.

La mine, atunci, la meciul de fotbal, s-au uitat vreo zece oameni.

La Mihailo Kozniuk s-au uitat 3 milioane doar în primele două extrase video, cele postate de televiziunea Canal 5 din Ucraina.

În 2015, jurnaliștii l-au vizitat în vârf de munte pe tânăr. Bătea spre 20 de ani, sprijinit într-un gard de lemn, cu o cruce la gât – cioplită tot din lemn. Avea un tricou cu inscripție „Adidas”, dar pe cap purta o pălărie specifică locului, pe care o găseai în schițele cu Oleksa Dovbuș, cel mai cunoscut huțul și un veritabil Robin Hood local.

Dialectul aparte, sinceritatea lui și debitul plin de emoție i-au fascinat pe ucraineni, care l-au transformat pe Mihailo într-un simbol, un fenomen de simpatie, o „memă” pe internet.

Tânărul a fost preluat și distribuit pe Facebook, apoi pus pe verticală și plimbat pe TikTok, la fel cum s-au multiplicat și alte zeci de fenomene web.

La finalul interviului, Mihailo vorbește despre cum câinii ucraineni nu prea latră când vine lupul, pentru că le e frică.

„Dar sunt și câini cărora să nu le fie frică de lup?”, se întreabă jurnalista care-l intervievează.

„Sunt, sunt”, răspunde, sigur pe el, Mihailo. „Dar câinii ăștia cresc în România. Noi mergem acolo să-i cumpărăm, pentru că pe aici nu îi avem”, conchide ciobanul.

Concluzia sa a devenit titlu. „Noul star al Carpaților – ciobanul Mihailo despre câinii români”.

Cel mai probabil, Mihailo se referă la ciobănescul românesc. O reclamă gratuită pentru țara noastră făcută de un cioban de 20 de ani.

Ciobanul Mihailo – Mihai – a murit duminică, 12 februarie, în războiul din est, rănit de artileria inamică în regiunea Donețk. Chiar estul care era atât de fascinat de dialectul său.

Moartea i-a fost anunțată pe Facebookul administrației satelor din Verhovina, unde părinților, Maria și Ivan, li se prezintă condoleanțe. A fost confirmată de presa importantă din vecini, printre care Ukrainska Pravda.

Într-o lume a lacrimilor, în doar câteva ore, 5.000 de oameni au mai făcut rost de câteva momente de reculegere și pentru postarea în care e plâns Mihailo. Era sergent-major în compania a 2-a de asalt montan, sub contract din decembrie 2021.

Iar mulți dintre cei care îl plâng sunt la fel de tineri ca el, născuți la cumpăna dintre secole, în anii în care tinerii făceau, încet, trecerea de la armată la internet.

Războiul din Ucraina zdruncină regula acelor ani. Și arată că poate să rănească și ultima bornă, aparent de neatins: legendele internetului sângerează și pot muri.

Răzvan Lutac, jurnalist maramureșean