„Prima dată la Paris în cimitir am dormit, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt. De acolo am plecat, de sub pământ, dar uite unde am ajuns” își amintește Patrick Dorle din satul Certeze, Țara Oașului, făcând cu ochiul spre Ferrari-ul lui pe care pare să nu se așeze praful niciodată.
Noul album Mândrie și Beton. După 10 ani a ieșit din tipar și poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). După 10 ani de teren, fotograful Petruț Călinescu tipărește din nou pe hârtie rezultatele documentării unei noi etape din evoluția schimbărilor pe care migrația le-a provocat în satele din nordul țării, în special Maramureș și Țara Oașului.
Precedat de un webdocumentar în 10 capitole, noul albumul bilingv (română-engleză), cu texte semnate de Ioana Călinescu, are 224 pagini color tipărite în condiții premium și un design semnat de Alice Stoicescu.
Prin adăugarea unei noi decade de documentare, proiectul Mândrie și Beton (2010-2023) realizează cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.
Acum mai bine de un deceniu i-au căutat autorii proiectului prima dată pe oșenii din nordul țării la ei acasă. Nu i-au găsit. Erau la Paris. Prin sate i-au întâmpinat însă bătrânii la porți de inox. Nu se auzeau vite întorcându-se acasă, nici găini, nici copite de cai; coloana sonoră a satului tradițional românesc se transformase parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere.
Ultimii ani au schimbat radical piața muncii, pandemia, Brexit-ul și războiul afectând mobilitatea și piața serviciilor în care emigranții români sunt implicați.
Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent, în care autorii intenționează să documenteze pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate.
Pe lângă documentarea vizuală a tranziției prin care casele migranților au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, Mândrie și Beton este și o poveste despre speranțele, ambițiile și suferințele unei comunități întregi din nordul țării, care trăiește la Paris (și nu numai) de mai bine de 25 ani. Acești oameni au sacrificat mulți ani confortul vieții occidentale în numele tradiției unei competiții sociale, care îi obligă să-și construiască în satele de-acasă o viață de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.
În luna august și de sărbători oșenii se întorc ritualic acasă și satele devin o scenă deschisă a acestei competiții. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câștigați din greu în tot timpul anului, pe nunți, mașini de lux și haine scumpe. Într-o singură generație au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.
“Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, cu case din bârne de lemn fără niciun cui și femei care spală rufe la râu, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând și documentând un fenomen unic și ireversibil.” (Petruț Călinescu)
“E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.” (Ioana Călinescu)
**
Întoarcerea, după zece ani, în mijlocul oșenilor veniți acasă în luna august a fost copleșitoare. Am recunoscut cu emoție vânzoleala și tensiunea verii în Oaș. Deși a trecut o pandemie și a izbucnit un război chiar la granița de nord a țării, ulițele betonate de oameni pe banii lor se blochează în “bușoane” (blocaj în trafic în franceza oșenească) de mașini cu numere străine la fel ca în urmă cu un deceniu.
Casele albastre bătrânești din lemn, devenite magazii de materiale de construcții pentru noile vile de beton, au dispărut pe măsură ce s-au terminat șantierele, pe ulițe gonesc în continuare mașini decapotabile, pe costumele populare a crescut numărul de cristale Swarovski, la gât miresele oșence au început să poarte globuri de Crăciun, au apărut cizme tradiționale în culori aprinse, pălinca nu se mai bea din sticle în formă de Tour Eiffel și nu mai vezi deloc căpițe de fân făcute de mână, ci doar baloți cilindrici, scuipați pe câmp de utilaje agricole moderne.
Între prima generație, care a luptat din greu să-și facă un rost în Franta, și copiii și nepoții lor, care vorbesc fluent limbi străine și sunt perfect integrați în societatea franceză, se cască o prăpastie tot mai mare. Cei dintâi visează să se întoarcă într-o zi acasă, iar generațiile următoare să rupă “blestemul betonului” care îi obligă, conform tradiției, să-și bage banii câștigați din greu în case cu mult etaje în satele natale.
Casele mari țin departe de a-și împlini visele ambele generații de emigranți născute în România. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligați să muncească departe de casele lor pentru a le putea întreține, și cei ce visează să-și facă o viață la Paris, sunt obligați să-și bage banii câștigați în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri, poate dura o viață. Cel puțin așa părea acum zece ani. Timpul și ambiția acestei comunități a demonstrat că o viață poate acomoda mai multe vieți. Ce am descoperit după 10 ani, este că viața „afară” s-a așezat. Oșenii și-au cumpărat case pe pământ la Paris, le-au spart, le-au renovat și au umplut grădinile de flori.
“Acolo la Paris se știe care sunt case de români. Numai la noi vezi case așa de îngrijite și grădici care dau pe-afară de flori.” (Cotroș, sat Certeze, Țara Oașului)
**
Despre „Mândrie şi beton”
„Mândrie și Beton” (2010-2023) este un proiect CdFD, cofinanțat Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) și Administrația Fondului Cultural National (AFCN). De-a lungul timpului, a fost publicat atât în presa națională, cât și în presa internațională – Sunday Times (UK), 6Mois (FR), Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR), Southern People Weekley (China).
Petruț Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: Mândrie și Beton, The Black Sea, La Garaje, Periferia B.
Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures
