Într-o vreme în care Europa își îngrijește tezaurul cultural cu respect și grijă, România pare că și-l lasă pradă uitării și neglijenței. Iar când vorbim despre Bistrița, un oraș cu tradiție, cu viziune culturală și cu repere formate în timp prin muncă și inspirație, cu atât mai greu este de înțeles de ce ceea ce a fost odinioară templu al valorilor este acum împins spre uitare.
Articolul domnului prof. dr. Dorel Cosma, intitulat „Demolatorii culturii bistrițene”, este un semnal de alarmă pe care nu doar că îl înțeleg, dar îl simt aproape, personal. Nu este o simplă relatare, ci un strigăt scris cu luciditate și cu o durere ce nu poate fi disimulată. Așa cum spune autorul, „nu este vorba despre oameni, ci despre mentalități și atitudini”, și tocmai aceste atitudini, din păcate, își pun amprenta devastatoare asupra viitorului cultural al orașului.
Am avut șansa de a fi prezent la Bistrița, în Palatul Culturii, la un eveniment de anvergură dedicat memoriei lui George Coșbuc, un moment de referință în care cultura a fost celebrată prin poezie, muzică și prezență internațională. Au fost acolo nu doar români din diaspora, ci și poeți și scriitori străini, din mai multe țări europene, care au venit să se închine, prin cuvântul lor, în fața unui simbol al poeziei românești. Atmosfera era una înălțătoare, echipa organizatoare, profesionistă, iar publicul, pătruns de sensul adevărat al culturii.
Îl cunosc pe prof. dr. Dorel Cosma nu din auzite, ci din implicare directă. A fost, alături de echipa sa, prezent în Austria, la Viena, în 2015, într-un eveniment pe care l-am coordonat cu ocazia Zilei Europei, unde Ansamblul „Cununa de pe Someș” a dus cu onoare imaginea României. Mai mult, în 2018, acest ansamblu a revenit în Austria, de această dată fără implicarea mea directă, dar cu aceeași forță artistică și aceeași noblețe culturală, care au lăsat o impresie extraordinară în rândul publicului austriac.
Îl cred pe domnul Cosma și sunt la sentimentul său. Îi înțeleg durerea. Când vezi cum se surpă sub ochii tăi ceea ce ai clădit cu pasiune și drag de neam, nu poți rămâne tăcut. A muncit, a creat, a modelat generații de artiști și a ridicat instituții în slujba culturii. Poate că a avut parte, în vremurile sale, și de oameni la conducere care gândeau altfel, care aveau în inimă dragostea de țară, de limbă, de identitate. Astăzi, acea gândire pare o relicvă, iar în locul ei s-a instalat o indiferență periculoasă, o tăcere complice sau, și mai rău, o satisfacție a distrugerii.
Așa cum scrie autorul, „nu mai e loc pentru cultură în Bistrița de azi“, un adevăr greu de rostit și încă și mai greu de acceptat. Dar tocmai de aceea, cei care au cunoscut ce a fost trebuie să vorbească. Să nu tacă. Să scrie. Să depună mărturie.
Sincer, eu scriu toate acestea din durere.
Pentru că am fost acolo. Am văzut. Am trăit. Am crezut.
Nu scriu aceste rânduri din nostalgie. Ci dintr-o convingere adâncă: că fără cultură, fără respect pentru trecut și fără sprijin pentru ceea ce dă sens unei comunități, rămânem doar cu zidurile goale. Iar ruina unei instituții de cultură nu e doar o rană în arhitectură, e o rană în sufletul orașului.
Ioan Godja – RTV Unirea Internațional
